“Oh, I’m an alien, I’m a legal alien”

Înainte de vremurile acestea în care avem acces la filmări în direct, pe facebook sau instagram, în care vedem în timp real, cum se desfăşoara viaţa celor din Constanţa, Cluj, Bucureşti, sau oricare alt oraş din ţară, ori din afara graniţelor, înainte de tweetter şi face-time, ajungeam cu un Intercity de la Severin, la  Timişoara, fără un mobil în buzunar. Se întâmpla în urmă cu 12 ani.

timisoara

La gară mă aştepta ghidul – sora mea, Alina, studentă în Timişoara. Imediat am fost izbită de lumini, străzi, oameni, sunete, studenţi veseli care umblau pe străzi. Am îndrăgit oraşul şi mi-am spus atunci, în gând, că este o greşeală. Cumva barza care m-a adus pe lume, în drumul ei spre Timişoara, sigur s-a rătăcit la Baia de Aramă. A obosit şi s-a oprit acolo, între brazii maternităţii.

În acel weekend, îmi amintesc, n-am stat o clipă. Am vizitat Opera, am fost la Teatru la un spectacol la care nu am putut să fiu atentă pentru că eram prea bucuroasă că mă aflu acolo, încât n-am prins firul poveştii. Plimbări prin parcul Rozelor, Piaţa Unirii, Catedrala, Festivalul Vinului, un film, seara, în cămin cu studenţii  – “Tăcerea mieilor”, al cărui final nu l-am văzut, fiind obişnuită cu programul de liceu. Îmi amintesc că, în timp ce aşteptam să intru la teatru, am văzut un cuplu îmbrăcat cu haine de epocă. Se plimba prin Piaţa Victoriei,  promova o piesă nouă. Ea purta o rochie cu multe volane, mergea drept şi zâmbea trecătorilor, ca şi cum ar fi fost o ţinută obişnuită, de duminică seara. Oamenii din jur întorceau privirile, dar se comportau de parcă o asemenea apariţie ar fi fost normală la ei în oraş.

La plecare, în Gara de Nord, m-am întâlnit cu membrii unei trupe ce lansa multe hit-uri în perioada aceea – Bosquito. Am plecat înapoi la liceu, grăbită să îl termin, să ajung studentă. În clasa a XI, am păcălit câţiva oameni spunându-le că sunt studentă la jurnalism la Timişoara şi că una dintre materiile preferate era Geo-politică europeană (o materie inventată spontan, după titlul unei cărţi din biblioteca părinţilor).

Acum locuiesc aici, în Timişoara. Luna aceasta se împlinesc 12 ani. După câteva tentative de locuit în Cluj-Napoca, am ales tot Timişoara. Înainte de a ajunge în acest oraş, am trăit cu dorinţa de a spune că sunt o timişoreancă, însă chiar la primele cursuri, unul dintre profesorii de la Facultate m-a reorientat geografic spunând că toţi locuim într-un sat  – în satul global al lui Marshall McLuhan (Global Village – 1967), situat pe harta cibernetică, la doar un clik distanţă de orice şi oricine.

Dar, ce este Timişoara pentru mine? Este oraşul încercărilor, al renunţărilor, al reuşitelor. Un oraş fără claustrofobie. Pentru că m-am născut şi am crescut aproape de natură, să nu pierd contactul cu aceasta, am ales, în ultima vreme, să locuiesc în blocurile înalte. De la mine din pat, văd cerul, iar când deschid fereastra, simt în aerul dimineţii un miros de oraş –  de viaţă a extremelor.

Chiar şi acum, uneori, mi se mai spune, drept în faţă, să mă întorc acolo de unde am venit. Sting frustrarea lor cu un vers pe care îl fredonez, în gând, împreună cu muzicianul britanic: “Oh, I’m an alien, I’m a legal alien”, şi … aşa pot să le zâmbesc şi să tac. Îmi place să mă bucur de tot ce îmi oferă oraşul, dar cumva, ştiu că nu vreau să fiu adoptată de vreun loc. Nu, nici nu mai cred că m-am născut în oraşul greşit. Acela a fost doar un punct de pornire. Unul spre locuri frumoase, aşa cum este Timişoara.

Articol pubicat în revista Altfel, nov. 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *